Antrenarea deliberată a gândirii este un proces
lent în prima fază dar care ne poate oferi satisfacții și ne ajută apoi să
funcționăm mai bine și pe ”pilot automat” – starea noastră naturală. Articolul
analizează diferite tipuri de gândire: rapidă, lentă, critică, creativă precum
și legăturile dintre acestea. Din punct de vedere practic, ar fi o mare
greșeală să așteptăm ca sistemul educațional să rezolve în locul nostru
problema dezvoltării propriei gândiri. Succesul nu va întârzia să apară dacă
vom înțelege că trebuie să ne asumăm propria educație. Dezvoltarea gândirii
este cel mai important lucru de făcut în acest sens. Restul textului
exemplifică, analizează, aduce argumente și propune instrumente practice cu
privire la antrenarea minții.
Gândirea ar trebui să fie o preocupare importantă
pentru orice persoană. Aceasta este, de altfel, principala calitate care ne
deosebește fundamental de animale. Dezvoltarea creierului (implicit a gândirii)
nu se producea dacă acest lucru nu ar fi asigurat un avantaj evolutiv.
Activitatea de rezolvare de probleme este cea mai frecventă activitate umană
conștientă. Din punct de vedere pragmatic, eficiența gândirii determină
succesul individual și de grup. În țările cu un înalt grad de civilizare dezvoltarea
gândirii (nu doar simpla furnizare de conținut) este preocuparea cea mai
importantă în procesul de educație. Iată doar câteva argumente pentru a arunca
o privire mai atentă asupra subiectului.
Gândirea este o funcție a creierului, prin urmare,
este de așteptat ca analiza creierului să ne poată oferi anumite indicii. În
discursul cercetătoarei Jill Bolte Taylor prezentat la TED este descrisă o experiență
cutremurătoare: un atac cerebral localizat în emisfera stângă. În acest context
se reamintește modelul separării funcțiilor creierului pe emisfere. Emisfera
dreaptă este: intuitivă, artistică, asemeni unui procesor paralel,
conferă capacitate integratoare, ne conectează cu lumea din jur. Emisfera
stângă este: logică, algoritmică, asemenea unui procesor serial,
analitică, permite vorbirea și înțelegerea limbajului, ne dă imaginea de sine,
individualitatea. Un alt model al creierului este cel evolutiv propus de
cercetătorul Paul D. MacLean (1960) conform căruia există, în ordinea evoluției
lor: creierul reptilian – conferă agresivitate,
teritorialitate, sistemul limbic – funcționează pe bază de
emoții și este sursa motivațiilor, respectiv neocortexul – se
ocupă de rațiune, limbaj, planificare, gândire complexă. Fără a pretinde că
aceste modele sunt perfecte (căci ”toate modelele sunt greșite…dar unele pot fi
utile” cum foarte corect observa statisticianul George E. P. Box) ele ne pot
oferi câteva indicii prețioase despre funcționarea gândirii. O primă observație
ar fi că există unele mecanisme de gândire paralele, automate, rapide și altele
secvențiale, deliberate, lente. De asemenea, gândirea umană nu este pur
rațională ci rezultă dintr-o combinație complexă de aspecte emoționale și
raționale.
Pentru a testa propria gândire vă propun un mic
exercițiu. Răspundeți rapid la următoarea întrebare: ”Care oraș are mai mulți
locuitori: Munchen sau Hanovra?”. Nu este nevoie să căutăm răspunsul pe
Internet sau să fi memorat înainte lista tuturor orașelor mari cu numărul lor
de locuitori. Într-o fracțiune de secundă majoritatea dintre noi putem răspunde
corect că este vorba despre Munchen. De unde știm? Conform cercetătorului G.
Gigerenzer, într-o astfel de situație gândirea noastră se bazează pe o
metodă euristică (euristica de recunoaștere în acest caz). O euristică este o metodă aproximativă
dar eficientă de rezolvare a unei probleme. Este suficient să recunoaștem
”Munchen” ca fiind un nume de oraș de care am auzit mult mai frecvent decât
am auzit ”Hanovra”. Dar dacă întrebarea se referă la orașele New York și Mexico
City? Recunoașterea expresiilor faciale și a emoțiilor persoanelor de lângă noi
este de asemenea un proces instantaneu, care se produce fără efort - operații atribuite
părții reptiliene și sistemului limbic (modelul evolutiv).
O metodă euristică nu va garanta găsirea soluției
corecte/optime dar are în schimb avantajul vitezei și al economiei de resurse
cognitive. În plus, funcționează suficient de bine atunci când avem foarte
puține informații și/sau mediul este necunoscut, dinamic, imprevizibil. S-a
demonstrat că metode euristice simple pot fi la fel de precise sau chiar mai
precise decât metode sofisticate de anticipare a evoluției bursei sau a
rezultatelor unor meciuri de fotbal de exemplu. Există însă și vulnerabilități
ale acestor metode euristice. Manipularea euristicii de recunoaștere se poate
face ușor de către comercianți (de ex. reclame cu imagini șocante) sau
politicieni (cântă, croșetează, sar cu parașuta, își toarnă apă pe cap, etc.).
Un alt exemplu de euristică este euristica imitației,
o formă a sa fiind conformismul social. Imitația este de fapt cea mai ieftină
metodă de învățare socială. Imităm ceea ce face majoritatea sau ceea ce fac
indivizii de succes. Astfel putem înțelege de ce anumiți politicieni corupți
invocă scuza: ”așa face toată lumea” – de fapt toată lumea care contează
pentru ei. Auto-manipularea manifestată aici ca mecanism de reducere a
disonanței cognitive dintre fapte și convingeri este un instrument util în a da
conștiinței o consistență de plastilină (ceea ce ne poate face să zâmbim când
ne gândim la acei filozofi care considerau conștiința umană ca fiind de
inspirație divină). Poate fi o strategie de succes până la un moment dat.
Uneori însă, comportamentul de turmă poate avea consecințe foarte neplăcute
pentru individ și grup - a se vedea exemplul corupției sistemice din multe țări
ex-comuniste sau al bulelor speculative care au dus la mari crize economice.
Gândirea rapidă și gândirea lentă constituie un model
foarte simplu și convingător propus de D. Kahneman, model care se pliază
perfect pe structura creierului discutată anterior. Conform acestui model, omul
posedă două mecanisme diferite de gândire: unul rapid și unul lent. Pentru a
ilustra cum funcționează cele două tipuri de gândire răspundeți rapid la
următoarea întrebare: ”O bâtă de baseball și o minge costă împreună 1$ și 10
cenți. Bâta costă cu 1$ mai mult decât mingea. Cât costă mingea?”. Gândirea
rapidă indică rezultatul greșit: 10 cenți. Gândirea lentă presupune
rezolvarea unui sistem de două ecuații cu două necunoscute - un proces în mai
mulți pași. Rezultatul corect este: 5 cenți.
Dacă nu v-am convins, răspundeți rapid la
următoarea întrebare: ”Toți trandafirii sunt flori. Unele flori se ofilesc
repede. Rezultă că unii trandafiri se ofilesc repede. Corect sau incorect?”.
Gândirea rapidă sugerează varianta: ”corect”. Este nevoie de un demers
mai lent, de verificare atentă a logicii enunțului întrebării, pentru a
demonstra că de fapt răspunsul este: ”incorect”. Silogismul este
invalid: trandafirii ar putea foarte bine să fie flori dar să nu facă totuși
parte din clasa florilor care se ofilesc repede.
În cartea sa ”Gândire rapidă, gândire lentă”,
Kahneman discută o serie de situații în care gândirea rapidă, euristică, ne
duce la rezultate care contrazic logica și/sau statistica. Pe de altă parte,
Gigerenzer oferă în studiile sale multe exemple în care metode matematice
sofisticate dau rezultate mai slabe decât unele metode euristice simple. Pur și
simplu în anumite situații gândirea rapidă, euristică, este mai adecvată iar în
altele gândirea lentă furnizează cele mai bune rezultate. De altfel, ne aflăm
în fața unei probleme multicriteriale complexe, în care nu doar acuratețea
contează ci și consumul de resurse cognitive și viteza de decizie. Totul
depinde de context. Arta constă în combinarea celor două tipuri de gândire.
Conform raportului privind dezvoltarea mondială pe anul 2015, oamenii folosesc
gândirea rapidă aproape tot timpul. Folosesc și gândirea lentă dar mult mai rar
decât au impresia că o fac. Acest lucru sugerează că, în general, economia de
timp și de resurse cognitive este mult mai importantă în practică decât
precizia și corectitudinea. O altă consecință ar fi aceea că manipularea în
masă poate reprezenta o vulnerabilitate majoră pentru societate. Isabel Allende își începea discursul TED invocând o veche
zicală: ”ce este mai adevărat decât adevărul? Răspuns: povestea”. Poveștile pot
convinge. Prin urmare pot fi și instrumente de manipulare. Propagandiștii
serioși cunosc bine acest lucru.
Acesta este punctul în care doresc să fac
joncțiunea cu gândirea critică și creativă. Dacă
ne interesează cum putem reduce efectul manipulării asupra noastră atunci gândirea critică este instrumentul necesar.
Dacă iubim libertatea de gândire, capacitatea de a judeca cu propria minte, am
putea aprecia gândirea critică. Dar ce este de fapt ”gândirea critică”? Este
în primul rând o atitudine de onestitate intelectuală care,
așa cum spunea K.R.Popper, admite că: „eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai
dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”.
În raport cu modelele discutate anterior, gândirea critică este un demers
rațional, lent, sistematic, care necesită antrenament. Vestea bună este că
odată antrenată prin intermediul mecanismului lent intră în acțiune și
mecanismul gândirii critice rapide. Astfel, mai întâi trebuie să ne antrenăm în
a formula întrebări pentru ca acestea să apară apoi spontan (ca reparație, după
ce spontaneitatea naturală a copilului a fost inhibată de educația tradițională
așa cum foarte corect semnala academicianul Solomon Marcus).
De altfel, cea mai importantă tehnică de gândire
critică este tocmai formularea de întrebări. Sunt toate întrebările
la fel de utile? Răspunsul este nu. Dar pentru a pune întrebări inteligente
trebuie să începem prin a pune orice fel de întrebări. În
filmul ”I, Robot” realizat pe baza unei nuvele a lui I. Asimov, detectivul care
anchetează o crimă nu poate avansa până când nu pune întrebarea potrivită (din
fericire el primește și un feedback: ”…and this is the right queston!”).
Munca de cercetare se supune unor reguli similare muncii de detectiv. Învățarea
deliberată de asemenea presupune: căutare, chestionare, analiză, reflecție.
Verificarea corectitudinii unui silogism, de exemplu cel cu trandafirii pe care
l-am amintit înainte, este tot un demers al gândirii critice. Lectura activă,
care presupune a asculta sau a citi (nu precum un burete pasiv care absoarbe
fără discernământ) în scopul de a răspunde la anumite întrebări, este tot o
tehnică a gândirii critice. În acest sens recomand cartea lui Derek Rowntree, ”Learn how to study”, care ne propune o serie
de tehnici eficiente de lectură și scriere foarte accesibile. De exemplu, dacă
cei care redactează diferite lucrări ar aplica sistematic metoda RICAR descrisă
în cartea lui Rowntree ar evita din start riscul de plagiat și ar produce multe idei
originale. Identificarea ambiguităților, a presupunerilor implicite, a cauzelor
unui fapt, a conflictelor de valori, a breșelor logice în argumentare, a
diversiunilor în discurs, a abuzului de autoritate, a informațiilor omise,
separarea faptelor de interpretări, distingerea între lucrurile verificabile și
cele neverificabile – toate acestea sunt tehnici ale gândirii critice descrise
în cărți de specialitate. Gândirea critică este în
fond gândirea rațională corectă logic.
De ce nu dezvoltă școala românească gândirea
critică? În cartea ”Societatea deschisă şi duşmanii ei”, K.R. Popper
afirmă: ”…secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este
independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc
insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în
general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar
făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe
cei care se revoltă, care se îndoiesc…”. Ne place sau nu, școala românească
este o prelungire a școlii din regimul comunist - exemplul tipic de societate
închisă. Iar mentalitățile se schimbă în zeci de ani, doar odată cu schimbarea
generațiilor. Persistă încă o anumită înțelegere, păguboasă cred eu, a ideii de
autoritate, care nu diferă foarte mult de autoritatea tipică ”elitelor” comuniste
(acel gen de autoritate menit să asigure respectul ”savantului de renume
mondial” Elena Ceaușescu). Despre motivele pentru care mă aștept ca sistemul
românesc de educație să se opună în general dezvoltării gândirii critice am
scris deja un alt articol. Tocmai din acest motiv
este vital ca elevii și studenții să afle despre aceste lucruri, să le
conștientizeze și să-și asume propria educație. Comoditatea și
lenea în gândire pot avea consecințe foarte incomode pe termen lung.
Dacă ne interesează să fim competitivi și
eficienți atunci gândirea creativă ar trebui să fie un alt
subiect de interes. Ce este ”gândirea creativă” și cum diferă aceasta de
”gândirea critică”? Dacă analizăm activitățile specifice gândirii critice
descrise anterior putem constata că aceasta are un caracter preponderent
analitic și respectă o serie de pași logici. Dar gândirii critice i se poate
reproșa că ea singură nu creează nimic. Astfel, este nevoie de un instrument
complementar, de sinteză, care să ne ajute să producem idei noi, pe care apoi
gândirea critică le poate analiza și filtra. Arta, creația, inspirația,
intuiția sunt atribuite emisferei drepte și includ aspecte emoționale.
Procesele de creație sunt de regulă spontane, ne-algoritmice, dificil de
controlat. Pentru a ne putea folosi deliberat gândirea creativă ar fi de dorit
să putem stimula aceste procese creatoare. Aparent acest lucru este un paradox
deoarece un lucru e fie spontan fie programat. Din fericire, E. de Bono
răspunde acestei probleme propunând noţiunea de ”gândire laterală” care
se deosebește de ”gândirea verticală” pe care o folosim în mod automat.
Pentru a ilustra funcționarea celor două tipuri de
gândire voi descrie un exemplu personal petrecut recent. Prieteni de familie mă
sună pentru că li s-a defectat calculatorul. Mai exact, cu o zi în urmă, acesta
s-a oprit din senin și nu a mai pornit. Fără a fi chiar un profesionist în
depanări de calculatoare, am fost totuși electronist amator încă de copil. Am
desfăcut multe aparate electronice, printre care zeci de calculatoare.
Încrezător în experiența mea merg să consult ”pacientul”. Încerc să pornesc
calculatorul, nici o reacție. Presupun că este o problemă de contact. Îl desfac
și, după un examen vizual sumar, demontez și montez la loc: placa video, placa
de rețea, memoriile și harddisk-ul. Mă asigur că toate modulele demontabile fac
contact ferm (am mai remediat probleme prin metoda asta). Recablez
calculatorul, acesta pornește. După 5 minute se oprește brusc. Repornesc, merge
2 minute apoi se oprește brusc iar. Bănuiesc că ar trebui să fie o problemă la
partea de alimentare. Întâmplarea face că recent am reparat un alt calculator,
cu simptome similare, schimbând sursa de alimentare. Convin cu gazda să
cumpărăm o sursă nouă. Zis și făcut, aduc sursa în aceeași zi și o montez.
Pornesc calculatorul, după 10 secunde se oprește. Repornesc, după 3 secunde se
oprește din nou.
Abia acum încep să mă îndoiesc de corectitudinea
gândirii mele anterioare. Și observ întâmplător un mic detaliu: în momentul
opririi aud un zgomot fin, care vine din colțul opus al camerei. Este un zgomot
imperceptibil pe care numai un electronist îl recunoaște: un mic arc electric.
Unde? La priza de 220V din care se alimentează prelungitorul calculatorului.
Identific și cauza: priza defectă care face contact imperfect. Am schimbat
sursa degeaba!
Experiența descrisă ilustrează un mod ”vertical” de
gândire. Dacă analizăm povestea observăm că în primul rând se produce o
ancorare în momentul în care mi s-a comunicat că există o problemă cu
calculatorul. Gândirea mea s-a focalizat pe calculator, mai precis pe interiorul acestuia.
Experiența îmi spune că ar trebui să fie o problemă de contact. După ce elimin
o posibilă problemă de contact la modulele demontabile rămâne doar sursa
internă și pare a fi unica variantă. Am ignorat totuși un mic simptom pe care
nu prea l-am mai întâlnit: pornirea nu are loc tot timpul la prima apăsare de
buton ci, uneori, după 2 sau 3 apăsări. Deși am identificat corect că este o
problemă de alimentare câmpul de căutare era deja îngustat pe interiorul
calculatorului. Așa funcționează gândirea verticală: îngustează pas cu pas
spațiul de căutare în speranța găsirii unei soluții după n pași
– o euristică de căutare în adâncime (aviz cunoscătorilor de Teoria
Grafurilor).
Gândirea laterală este un proces de
căutare în lărgime. Dacă aș fi aplicat gândirea laterală ar fi trebuit să am
mintea mai deschisă în faza inițială, să mă întreb care sunt celelalte elemente
din jur de care depinde funcționarea calculatorului. Deși am identificat corect
că este o problemă de alimentare, nu m-am întrebat ce altceva mai intră în
ideea de ”alimentare” în afara componentelor din interiorul calculatorului?
Faptul că, în 95% din situațiile cu care m-am întâlnit problema unui aparat
electronic era în interiorul său m-a făcut să exclud din start
cauzele exterioare. Pe de altă parte, a genera toate variantele la fiecare pas
poate fi costisitor ca timp și resurse cognitive. Dar, a folosi mereu doar euristica
îngustării (gândirea verticală) este o limitare. Dacă nu mă grăbeam în faza
inițială și făceam și o explorare în lărgime rezolvam mult mai repede problema.
La fel ca gândirea critică, gândirea creativă nu
este spontană și trebuie antrenată. Întrebările sunt un instrument general,
valabil pentru ambele tipuri de gândire. Gândirea
laterală vine cu o serie de tehnici care stimulează generarea
de idei noi. Un exemplu foarte cunoscut este brainstorming-ul. Un alt instrument este cuvântul ”PO” – o invenție a
lui E. de Bono. ”PO” poate fi folosit pentru a indica o legătură între alte
cuvinte. De exemplu: ”calculatoare PO omlete” este un nonsens. Dar, pornind de
la acest nonsens putem genera întrebări și idei interesante. Astfel, ce
legătură poate exista între calculatoare și omlete? Dar între calculator și
mâncare în general? Cum ar putea calculatorul să prepare automat mâncare? Cum
ar fi un restaurant total automatizat în care diferiți roboți prepară și
servesc mâncare? Cum ar fi un frigider conectat la Internet care permite să
verificăm de la distanță starea mâncării? Progresiv, pornind de la ceva fără
sens, ne putem apropia de o idee validă cu potențial mare de originalitate. O
metodă similară este să luăm un dicționar, să-l deschidem la întâmplare, să
alegem un cuvânt și apoi să generăm spontan întrebări legate de acel cuvânt.
Observăm două elemente specifice ale acestor tehnici: drumul nu trebuie să fie
logic, să aibă sens la fiecare pas.
Doar ideea finală, rezultatul contează. Acest aspect nu există în gândirea
critică. Un element aleatoriu este de asemenea necesar pentru a genera idei
noi. Gândirea critică va filtra apoi ideile generate. Așa funcționează gândirea
creativă deliberată: alternează faze de sinteză exploratorie, cvasi-haotice, cu
faze de analiză, critice. Mai multe lucruri despre aceste tehnici pot fi aflate
în special din cărțile lui E. de Bono. De interes este și cartea
profesorului Vasile Flueraș care propune utilizări practice ale gândirii
laterale în activitatea cu elevii.
În
fine, dacă dorim pur și simplu să gândim mai bine atunci poate merită să punem un
pic la lucru sistemul nostru de gândire, îndemnându-l să reflecteze asupra
propriei sale funcții. Ultimele descoperiri referitoare la mecanismele de
gândire ne pot ajuta mult în acest sens. Cărțile indicate în acest articol pot
reprezenta un punct de pornire. Rămâne doar să trecem peste comoditate și, să
nu uităm că, odată antrenată gândirea prin procese lente, se îmbunătățește mult
și calitatea gândirii rapide pe care în mod inevitabil o folosim cel mai mult.
Interesanta si placut descrisa diferenta intre gandirea rapida/euristica si cea lenta/critica. Ar fi util sa dezvolti mai mult partea finala, despre relatiile dintre gandirea critica si celelalte doua, lenta si rapida.
RăspundețiȘtergereMulțumesc!
ȘtergereDe altfel chiar aceasta fusese intenția cu care am pornit. Văzând că articolul devine destul de lung am forțat finalul prin acele trimiteri. Comentariul mă încurajează să reiau intenția inițială - voi face acest lucru.
Trebuie continuat.
RăspundețiȘtergereUn articol bine structurat și ușor de urmărit. În aceeași temă, aș îndrăzni să recomand cartea "What Intelligence Tests Miss: The Psychology of Rational Thought" de Keith E. Stanovich, sau această recenzie, cel puțin, care oferă un sumar al ideilor prezentate: http://lesswrong.com/lw/2g1/what_intelligence_tests_miss_the_psychology_of/
RăspundețiȘtergereDe asemenea, o abordare filozofică ar putea aduce o înțelegere aprofundată a conceptului de gândire critică: https://www.academia.edu/678248/Thinking_Critically_about_Critical_Thinking
Putem corela necesitatea punerii întrebărilor potrivite cu cea de a "învăța cum să vedem", urmărind astfel în procesul de dezvoltare a percepției cazul ideal în care "vedem lucrurile așa cum sunt în realitate", implicit renunțând la vălul convingerilor care poate interfera și cu o bună desfășurare a gândirii critice. În acest sens, Leonardo Da Vinci spunea, ca principii ale dezvoltării unei minți complete:
"Study the science of art. Study the art of science. Develop your senses- especially learn how to see. Realize that everything connects to everything else"
Despre Thomas Edison, Nikola Tesla declara într-un interviu pentru New York Times:
"If Edison had a needle to find in a haystack, he would proceed at once with the diligence of the bee to examine straw after straw until he found the object of his search... I was a sorry witness of such doings, knowing that a little theory and calculation would have saved him ninety per cent of his labor."
Putem ajunge la concluzia că nici mințile considerate excepționale nu sunt imune la tentația utilizării gândirii rapide care necesită un consum mai redus de resurse cognitive.
Mulțumesc! Sunt foarte utile referințele indicate!
ȘtergereMă bucur! Așteptăm cu nerăbdare ideile viitoare.
ȘtergereAm citit cu placere si interes articolul tau.
RăspundețiȘtergere