Prostia din spatele criticii

Subiectul articolului publicat de domnul Andrei Pleșu, ”A fi contra”, mi se pare incitant așa că vă rog să-mi permiteți să-mi dau cu părerea în mod critic și spontan. Cred că există o diferență fundamentală între a lăuda/critica pe cineva și a lăuda/critica ceva. În primul caz este vorba de a judeca o persoană – un gest destul de riscant. În ultimul caz este vorba de a judeca un fapt sau o idee – un lucru mult mai rezonabil. Paradoxal, mulți se pricep să judece persoane și foarte puțini sunt capabili să discute doar la nivel de idei. Dacă am fi ființe pur raționale, care analizează doar idei, atunci nu sunt convins că între laudă și critică ar trebui să facem mare diferență. Dar, din moment ce suntem ființe preponderent emoționale, critica este asociată cu agresiunea iar lauda cu încurajarea persoanei (ideea trece adesea neobservată). Rezultă că, în practică, este mult mai riscant să criticăm pentru că lezăm stima de sine a persoanei. În acest context, sunt de acord că a critica ar trebui să implice o mult mai mare responsabilitate. Excepție face cazul omului înțelept pe care, teoretic, critica nu îl atinge semnificativ la nivel emoțional. De altfel, cine vorbește despre tine vorbește despre el (cum bine spunea Osho) iar o critică nedreaptă este în fond o laudă ascunsă (cum bine spunea N.Taleb).

În legătură cu autoritatea și cunoașterea temeinică, din păcate funcționează binecunoscutul efect Dunning–Kruger: ignorantul suferă de o superioritate iluzorie iar cel foarte competent tinde să se îndoiască de sine și să creadă că ceea ce el face cu ușurință poate să facă și altul. Fiecare cu limitarea lui. De aici rezultă că cei mai vocali și lipsiți de dileme ar trebui să fie tocmai cei mai ignoranți. Poate un înțelept (de exemplu domnul Pleșu prin articolul său) să schimbe lucrurile dacă pune în discuție problema? Greu de crezut. O întrebare mai bună este dacă societatea posedă mecanismele necesare pentru a acorda locul cuvenit ignorantului vocal. Dacă acesta ajunge mare politician sau lider de opinie atunci avem într-adevăr o problemă gravă. Dar ce altceva înseamnă rating-ul mare al unor emisiuni televizate în care abundă ignoranții vocali decât tocmai eșecul societății în fața asaltului prostiei sigure de sine? De ce tindem să dăm crezare politicienilor guralivi și agresivi? Mă tem că problema e prea complicată pentru a fi discutată aici dar merită meditat asupra ei.

Dacă până în acest punct am fost mai degrabă de acord cu domnul Pleșu, următorul paragraf îmi ridică serioase semne de întrebare: ”Spiritul critic e, dimpotrivă, expresia unei pregnante conştiinţe de sine. Eul critic este autoritar, sigur de el însuşi, bucuros să se diferenţieze de ceea ce critică, prin deriziune, asprime brutală sau vervă demolatoare”. Spiritul critic este descris aici ca fiind ceva ce implică puternic și partea emoțională: ”bucurie”, ”asprime”, ”vervă demolatoare”. Ca să știm despre ce vorbim este foarte important să definim clar termenii. Astfel, dacă ne uităm în DEX găsim: ”a critica - a dezvălui lipsurile, greșelile, defectele unor persoane, ale unei opere, ale unor stări de lucruri (arătând cauzele și indicând mijloacele de îndreptare); a aprecia valoare etica, artistică etc. a unei opere; a arăta cu răutate (sau cu exagerare) părțile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane”. Din nou regăsim elemente care țin de partea emoțională. Ideile faptele și persoanele sunt tratate de-a valma. Din contră, la K.R.Popper găsim cu totul altceva: “secretul desăvârșirii intelectuale este spiritul critic; este independenţa de gândire. Iar aceasta duce la dificultăţi ce se dovedesc insurmontabile pentru orice gen de autoritarism. Omul autoritar va selecta în general pe cei care se supun, care cred, care receptează influenţa sa. Dar făcând aşa el va selecta în mod sigur mediocrităţi, pentru că îi va exclude pe cei care se revoltă, care se îndoiesc”. Tot Popper mai introduce și termenul de ”raționalism critic” care presupune o atitudine de tipul: “eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr”. Despre care ”spirit critic” vorbim atunci? Oare nu e cam mult să numim ”spirit” ceva ce este în fond o formă a prostiei: critica distructivă adresată persoanei? Poate doar dacă vorbim despre ”spiritul” ignorantului.

În fine, acest articol îmi oferă un bun pretext pentru a sublinia încă odată diferența radicală dintre gândirea critică (despre care am scris cu alte ocazii) și critica ca atac la persoană (îmi pare rău dar nu o pot numi ”spirit critic”) care este în opinia mea o manifestare a prostiei în perfect acord cu efectul Dunning–Kruger amintit anterior. Nu voi comenta restul articolului deoarece chestiunea predării religiei în școli mă cam depășește. Dar sper ca într-o zi, în loc de oportunitatea orei de religie să discutăm despre necesitatea orei de dezvoltare a gândirii critice și creative înțelese în sensul lor constructiv, adică legate mai degrabă de rațiune și idei decât de persoane și ego-uri. Ar putea fi un mod de a ne mai distanța puțin de auto-suficienta ignoranță.