Viziune


Viziunea: o rețea de minți umane este superioară unei minți individuale, oricât de strălucită ar fi aceasta. O astfel de rețea de minți poate produce o rețea de idei de un real impact social.

Principiul acestui blog respectă ideea de raționalism critic inspirată din filozofia lui K.R. Popper, adică: "eu mă pot înșela, tu s-ar putea să ai dreptate, noi împreună am putea probabil să descoperim drumul spre adevăr".

Crezul din spatele acestui blog este acela că ideile și faptele trebuie judecate distinct de persoane, pentru ca ego-urile să nu interfereze cu demersul rațional sănătos şi să nu influențeze scopul căutării adevărului.

Regulile minimale ale dialogului intelectual: diversitatea punctelor de vedere bine argumentate este încurajată. Critica inteligentă faţă de fapte și idei este binevenită. Se va evita însă cu grijă critica sau chiar lauda persoanelor, oricine ar fi acestea.

Inspiraţia artistică cea mai potrivită pentru viziunea acestui blog consider că o oferă lucrarea lui J.S.Bach „Variaţiunile Goldberg”.

miercuri, 20 aprilie 2016

Teoria evoluționistă aplicată sistemului educațional

Se vorbește din nou și mai mult ca niciodată despre reformă în sistemul educațional. Dar de vorbit s-a mai vorbit și înainte. De ce încercările anterioare de reformare au eșuat, ce am învățat din vechile tentative? Dacă nu putem răspunde clar la această întrebare ce motive am avea să credem că noile încercări vor avea efect? O vorbă zice că cine nu învață din greșeli le va repeta.

O problemă nu poate fi rezolvată decât dacă este bine formulată. Or, judecând rezultatele reformelor anterioare ar rezulta că această condiție nu este tocmai satisfăcută. Putem spori înțelegerea dacă repetăm aceleași idei? Evident că nu. Din contră, a privi ”obiectul de studiu” din unghiuri cât mai diferite este absolut necesar dacă vrem să avem o imagine mai precisă. Acesta este motivul pentru care propun în acest text o abordare atipică a sistemului educațional, din perspectivă evoluționistă.

Consider că marele merit al teoriei evoluționiste nu este că aceasta ar putea explica originea omului. Mult mai important mi se pare faptul că această teorie scoate în evidență o legătură cauzală între un rezultat – individul adaptat – și un mecanism – selecția naturală. Astfel, aplicată sistemului educațional, această teorie ne-ar putea ajuta să înțelegem mai bine un mecanism intern - mai puțin evident - pe baza observării indivizilor celor mai adaptați - mult mai vizibili. De fapt, mai relevant decât să ne concentrăm asupra unor indivizi particulari este să analizăm trăsăturile generale care caracterizează indivizii adaptați - cei care au cel mai mare succes (măsurat prin: venituri, poziție socială, putere).

Care sunt trăsăturile principale care asigură succesul unui individ în ecosistemul educațional actual (mă refer la cazul celui universitar pe care îl cunosc deja de 15 ani) și ce avantaje aduc aceste trăsături? Iată în continuare câteva exemple de astfel de calități - cele mai vizibile:

a) Impostura este o trăsătură care a fost identificată în cazul mai multor persoane, în special dintre cele cu funcții de conducere, inclusiv miniștri – indivizi din vârful ”lanțului trofic” – mai ales sub forma plagiatelor (
www.plagiate.ro). Conform studiilor lui Dan Ariely acest lucru este firesc: trișarea apare spontan acolo unde probabilitatea de penalizare e mică și proliferează prin exemplul liderilor și al majorității. Avantajul trișării este evident: minimizează efortul pe partea de cercetare (cea mai dificilă și costisitoare ca efort/timp) și permite focalizarea individului pe chestiunile politice (în sens larg), necesare accederii în funcții de conducere. Impostorii se coalizează ad-hoc și se susțin între ei. Mai mult, așa cum spunea profesorul Mircea Miclea într-o conferință, aceștia se ”înmulțesc asexuat”: un impostor aduce lângă el alt impostor, încă și mai mare. Prezența indubitabilă a imposturii la cele mai înalte nivele indică o toleranță, o permisivitate ridicată a sistemului la acest fenomen. Mai mult decât toleranță, este vorba chiar de o favorizare pentru că, de regulă, impostorii sunt ”băieți buni”, ”de-ai noștri”, șantajabili/controlabili și prin urmare preferați de (anumiți) șefi în defavoarea celor onești care sunt mai liberi deci mai periculoși mai ales dacă exprimă liber opinii personale.

b) Obediența nelimitată față de șefi și lipsa spiritului critic față de orice vine din partea acestora este o altă trăsătură foarte larg răspândită. Acest lucru ar putea fi explicat printr-o continuitate a culturii comunisto-securiste care nu admitea nici o formă de contestare a autorității. Astfel, indiferent cât de absurde, inutile și ineficiente sunt cerințele care vin din partea superiorilor, subordonații nu vor avea aproape niciodată o părere critică, nu vor pune nici un moment la îndoială ceea ce li se cere și vor executa mecanic sarcinile. Aici se încadrează, de exemplu, foarte răspânditele fenomene de tip ”yes man” din diferitele structuri (consilii, senat, comitete și comiții) sau lipsa contestării cerințelor birocratice absurde/ineficiente (gen ARACIS/ARACIP). A nu avea opinii personale este evident mai simplu și întotdeauna pe placul șefilor de tip ceaușist, care vor promova/favoriza pe cei care îi servesc obedient și îi vor marginaliza/defavoriza pe cei care gândesc cu propria minte și exprimă păreri diferite. Or, ceea ce avem deocamdată în sistem sunt mai degrabă șefi, rareori manageri și aproape niciodată lideri.

c) Ipocrizia este absolut necesară integrării în mediul academic, rolul ei principal fiind conservarea stării actuale, a configurației de distribuție a puterii. Există regulile scrise (exprimate de obicei în limbaj de lemn, greu de înțeles și foarte interpretabile, pe care nu le studiază aproape nimeni pentru că de fapt nu prea contează) respectiv regulile nescrise, care sunt mult mai importante. A spune ceva și a face altceva este principala regulă nescrisă în sistem. De exemplu, insistăm să fie completate chestionarele de feedback didactic de către studenți dar apoi spunem în ședințe că acestea nu au relevanță. Scriem în metodologia de acordare a gradațiilor de merit că ceea ce contează este calitatea activității didactice și de cercetare dar evaluăm îndeosebi cantitatea și, mai mult, adăugăm partea administrativă (inclusiv faptul de a avea funcții de conducere) la două criterii de evaluare din patru. Scriem materiale în care ne lăudăm că aplicăm ”educația orientată pe elev/student” sau dezvoltăm ”gândirea critică” dar în practică facem exact ce făceam și înainte să apară aceste cuvinte pompoase. Susținem că promovăm excelența dar nu ne putem desprinde de cultura colectivistă care penalizează de fapt indivizii performanți, cei care ”ies din rând” (a se vedea studiile profesorului Daniel David).
 
d) Conformismul în respectarea regulilor nescrise (normele sociale informale) este un mecanism de menținere a stabilității sistemelor sociale în general, implicit și al sistemului educațional. Conformismul se manifestă prin obediență dar și prin ceea ce
filozoful Howard Bloom numea ”Poliția conformismului”: pedepsirea/marginalizarea nonconformiștilor de către majoritatea conformistă. E drept că diferite cercetări arată că grupurile sociale au nevoie de o doză mare de conformism. Dar este necesară și o anumită cantitate de nonconformism fără de care capacitatea de adaptare a grupului scade. Atunci când există o distanță mare între regulile formale, declarate și cele informale, nescrise, conformismul devine de fapt un mecanism de conservare a regulilor nescrise, care adesea NU coincid cu principiile eticii. Astfel, conformismul se transformă într-un pilon de bază al imoralității.

e) Toleranța ridicată la compromis (în raport cu principiile eticii) vine în mod firesc să completeze tabloul de calități de succes. Este, în fond, una dintre manifestările conformismului în contextul distanței mari dintre vorbe, gânduri și fapte (ipocrizia despre care am vorbit anterior). Regula e simplă: oricât de incorect ar fi un lucru, el devine perfect acceptabil dacă majoritatea îl acceptă. De exemplu, este perfect acceptabil să se scadă ștacheta calității în cazul tezelor de doctorat sau chiar al examenelor obișnuite dacă asta are ca efect satisfacerea unor indicatori de ”performanță” și/sau aduce mai mulți bani pentru instituție. Sau, este perfect acceptabil (pentru majoritate) ca o persoană influentă să fie tratată cu altă unitate de măsură decât una care nu are atâta putere/influență. De regulă, justificarea este că ”așa fac și alții” iar cine se opune va avea de-a face, în mod natural, cu Poliția conformismului.

f) Lașitatea, dublată de regulă de vorbitul ”pe la colțuri” ca supapă socială, este o altă trăsătură care se adaugă în mod armonios obedienței. Răspândirea mare a lașității ar putea fi explicată prin contra-selecția comunisto-securistă care a eliminat fizic indivizii onești, cu coloană vertebrală, ce exprimau o poziție deschisă opusă ideologiei regimului. În timp, oamenii au învățat că lașitatea este o cerință absolut necesară pentru supraviețuire și acest lucru s-a instituit ulterior ca normă socială.

g) Atitudinea defensivă este o altă trăsătură culturală frecvent întâlnită la români și nu numai. Există, de exemplu, relatări despre medici din SUA care supun, în mod deliberat, pacienții la investigații și tratamente inutile/dăunătoare doar pentru a nu putea fi dați în judecată. La români, utilizarea tipică a spiritului defensiv e ușor diferită: noi am învățat că dacă avem o explicație pentru ceea ce merge prost e ca și cum am fi rezolvat problema. De fapt, e chiar mai bine, pentru că nu mai trebuie să depunem efortul de a o rezolva efectiv. Retorica în limbaj de lemn este un instrument de tip defensiv foarte des utilizat și care continuă să aibă un efect puternic asupra minților lipsite de gândire critică. În particular, cei care ar trebui să găsească soluții pentru îmbunătățirea sistemului educațional vor avea întotdeauna la îndemână soluția mult mai simplă a explicațiilor convingătoare pentru ceea ce NU se poate face.

Lista de trăsături ale indivizilor de succes ar putea continua dar este suficientă pentru a putea formula o concluzie generală. Această concluzie ar putea fi că, dincolo de orice declarație sau discurs, o schimbare nu poate să apară dacă nu se schimbă mecanismele (cele reale, nu cele declarate) de selecție - de altfel, meritul principal al teoriei evoluționiste este că ne arată mai clar care sunt aceste criterii reale de selecție. Dificultatea schimbării din interior provine din faptul că sistemul are mecanisme foarte puternice de menținere a stării sale actuale, de perpetuare a acelorași valori/metehne, de a rămâne într-o stare cvasi-stabilă, un soi de echilibru ”călduț” convenabil majorității din sistem dar indezirabil pentru societate în general. Practic, trăsăturile enumerate mai sus au la bază norme sociale informale care se auto-reproduc – ceea ce poate explica inerția foarte mare a sistemului. Ronald Heifetz, cercetător, ne spune în
cartea sa despre leadership-ul adaptiv că: ”...orice sistem social (inclusiv organizație, o țară sau o familie) este așa cum este fiindcă oamenii din acel sistem (sau cel puțin acei oameni sau grupuri care au cea mai mare putere de influență în cadrul lui) și-l doresc așa... Sunt întotdeauna destui oameni importanți cărora le convine exact situația așa cum este, orice s-ar spune despre ea... Este clar că sistemul, ca întreg, a ales să trăiască cu acea discordanță între valorile declarate și realitatea curentă...” – citat care subliniază încă odată importanța culturii ipocriziei (sau schizofreniei?) în asigurarea stabilității sistemului indiferent de performanța sa.

Aspectele discutate mai sus sugerează că, în faza în care ne aflăm, schimbarea nu poate să fie declanșată decât din exteriorul sistemului, printr-o presiune suficient de mare a societății civile. Din punct de vedere evoluționist, schimbarea poate apărea doar atunci când calitățile enumerate anterior vor implica costuri mai mari, când vor înceta să mai corespundă unor strategii de succes și nu vor mai sta la baza criteriilor de selecție.