Cu toate astea, bunul nostru simț insistă că există totuși critică distructivă. De fapt, totul se datorează existenței ego-ului și a felului în care acesta se raportează la alte ego-uri, respectiv la mediul social. Bunăoară, a spune în public un adevăr despre cineva poate fi distructiv la adresa imaginii respectivului. Apoi, felul în care o persoană primește o critică depinde în mult mai mare măsură de gândirea acelei persoane decât de justețea sau injustețea criticii. În viața reală, voința de putere (a se vedea Nietzsche) este mult mai importantă decât căutarea adevărului. Caracterul constructiv sau distructiv este de fapt o interpretare pur personală. Corect ar fi să vorbim despre critică ce poate fi interpretată distructiv sau care poate avea un efect distructiv asupra imaginii unei persoane, într-un context particular dat. Normele culturale, educația persoanei și nivelul său spiritual determină de fapt caracterul și efectul criticii asupra sa.
Pentru evitarea ambiguității, aș propune să înlocuim termenul de ”critică constructivă” cu cel de ”critică pedagogică” (respectiv ”ne-pedagogică” în loc de ”distructivă”). Astfel, chiar din formulare, vom știi că este vorba despre adaptarea criticii la o anumită persoană sau grup de persoane aflate într-un anumit context cultural și social. A alege o formă pedagogică presupune a da criticii acea exprimare care să permită persoanei vizate să poată învăța ceva, să progreseze (ceea ce este dificil/riscant deoarece s-ar putea să nu cunoaștem bine persoana).
Din fericire, în practică nu avem nevoie de toată această teorie ci este suficient să respectăm pur și simplu principiile dialogului civilizat (vezi Patapievici, ”Idei & blocaje”).
(text reluat)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu